“Orizontul care definea limitele lumii noastre a fost şters. Centrul care ne ţinea în loc a dispãrut. Era noastrã, care ajuns sã fie numitã, din ce în ce mai mult postmodernã, pluteşte într-un pluralism de de perspective, într-un exces de posibilitãţi filosofice, dar fãrã nici o noţiune dominantã a ţelului spre care se îndreaptã sau a modului în care l-ar putea atinge.” Aşa încerca, Jamews W.Sire sã “defineascã nedefinitul”, sã vorbească în termenii realitãţii despre epoca postmodernã…dar asta e filosofie...si este mult prea departe de realitate...şi în aceastã realitate, fãrã ghid şi fãrã punte peste prãpastia necazurilor zilnice, trãiesc ei. Cine sunt? Unii le spun “aurolaci”, alţii – “oamenii strãzii”, cei mai mulţi însã nu le dau nici un nume pentru cã îi ignorã!
Cei mai mulţi dintre aceşti copii ai srăzii, generic numiţi astfel, deoarece doar o parte dintre ei sunt copii, cei mai multi sunt tineri, iar unii chiar vârstnici, trãiesc în canale, dorm şi trag din pungã acolo. Lor le este refuzatã cãldura unui cãmin. Nu au siguranţa zilei de mâine, dar preferã canalul şi libertatea strãzii, casei de copiii sau şcolii în care au crescut, iar cei mai în vârstnici - casei fãrã uşi sau ferestre în care nu mai pot sã locui.
Poveştile lor sunt teribil de dure şi de asemãnãtoare: „am plecat de la cãmin pentru cã acolo erem bãtut mereu, am ajuns chiar la spital din cauza bãtãii pe care o primeam de la instructor şi de la directorul şcolii speciale în care învãţam. A trebuit sã plecãm de acasã din cauzã cã pãrinţi noştri s-au despãrţit, iar mama nu mai putea sã ne intreţinã. Acum suntem la canale cu toţii, eu, o sorã şi un frate mai mic.” Aceasta este povestea lui Vali.
Lucian un alt bãiat, lucid şi sensibil, de o normalitate aproape ciudatã în acel mediu ostil, tãcut dar cu nişte ochii inteligenţi şi iscoditori povesteste cã mama lui l-a pãrãsit de la douã luni. A crescut la o casã de copiii. Pânã la optsprezece ani a stat acolo, dupã aceea a trebuit sã plece. Din adãposturile de zi sau de noapte a plecat, de asemenea. A fugit. Nu-i plãcea acolo. Erau bãtuţi mai mereu. Dacã incalcau regulile, cîusi de putin, erau aruncaţi în miez de noapte afarã. Se droga cu heroinã. Acum nu mai face acest lucru, ia doar aurolac în pungã, dar vrea sã scape şi de acesta, cu timpul. Mama lui e în Grecia, e bine, dar nu îl prea cautã, doar el vorbeşte cu ea pe messenger. Îşi doreşte multe de la viaţă..ar vrea să devină psiholog..îi place să analizeze oamenii, dar...nu are acte, aşa că nu poate părăsi canalul!
O altã poveste, la fel de cumplitã este aceea a Mãdãlinei, o copilã de şaisprezece ani. A plecat de acasã de ceva timp. Pãrinţii sãi abuzau de capacitatea ei de a munci. Avea un tatã vitreg, care arunca în ea cu toporul. O puneau la cerşit. A vrut mai bine sã stea în canalele Bucureştiului, dar şi aici a fost abuzatã sexual. Totuşi preferã sã stea în canal. E mai liberã aici. Nu trebuie sã munceascã pentru alţii.
Totuşi aceşti tineri nu sunt fãrã îndoialã, „sfinţi din canal”, obişnuţi cu o viaţã durã, nu se dau înapoi de la furt sau de la orice altceva le-ar produce un strop de plãcere de orice fel. Bãieţii cei mai cumsecade muncesc, unii cerşesc iar alţii, învãţaţi de cei mai bãtrâni furã. Fetele, „presteazã” acelaşi tip de „servicii”, doar cã ele mai au parte şi de un regim special: sunt în stare sã se prostitueze şi pentru o ţigarã!
Grotescul sãrãciei în care trãiesc le schimonoseşte nu numai înfãţişarea şi felul de a se îmbrãca dar şi intelectul sau orice noţiune de moralitate pe care au avut-o vreodatã.
Momentele în care trag din pungã, când sunt adunaţi toţi la un loc, sunt cele mai propice ca sã izbucneascã cearta. Nu de puţine ori se lasã cu bãtãi crunte. Cine suferã? Cei mai slabi, fãrã îndoialã. Dacã personajele s-ar inversa nu ar exista milã. Rezultatele ar fi aceleaşi. Aşa-zisa „lege a junglei” guverneazã viaţa din canal. În toate aceste
Oamenii aceştia trãiesc într-un coşmar, un coşmar atât de confundabil cu realitatea...atât de palpabil...Te întrebi inevitabil, dacã ei nu viseazã, dacã nu au idealuri, ceva mai puţin prozaice decât acela de a-şi potoli foamea cu aurolac, dacã ei nu îşi doresc o viaţã normalã...dacã....dacã...dacã...Te întrebi. Dar ei toţi îşi doresc asta! Toţi aspirã la mai frumos, la mai bine. Toţi ar vrea haine curate, un pat cald, pe timp de iarnã, relaţii sociale normale, în care nimeni sã nu mai dea cu spray paralizant în canal ca sã îi determine sã plece din singurul lor loc cald, si in care sunt acceptati, iarna.
Dupã ce faci cunoştinţã cu o astfel de viaţã, dupã ce te vezi obligat sã notezi diferenţele dintre lumea ta şi a lor, dupã ce afli amãnunte terifiante despre aceste vieţii şi vezi cu ochii tãi cum acest tip de existenţã i-a intoxicat din toate punctele de vedere, e greu sã nu simţi o anumitã presiune asupra propriei conştiinţe, iar eterna întrebare care guverneazã, de când lumea, meandrele minţii umane rãsare în toatã splendoarea ei: de ce?
Nu poţi sã nu te întrebi „de ce?” pentru cã şi tu eşti om... şi "intamplator" tot oameni sunt si ei, iar pentru cã avem aceastã chestiune in comun, empatia îşi spune cuvântul. Mai mult ;i mai rau... te simţi chiar responsabil de existenţa unor fiinţe de felul acesta, când eşti responsabil, îţi pasã, iar dacã îţi pasã, „de cei de lângã” şi observi cã lucrurile merg rãu, cauţi explicaţia, cauţi un vinovat, un „ţap ispãşitor”. Dar dacã te întrebi, conştiinţa nu e tocmai curatã, cînd eşti neliniştit ai un motiv sã fii... Ca sã fim mai direcţi, putem prelua lait-motivul unei poezii de-a lui Costache Ioanid – „Oare nu cumva sunt eu?”
Articolul de faţã nu se doreşte a fi nici unul de asistenţã socialã, nici unul juridic, ci este o purã constatare a faptelor din lumea aceasta postmodernã, despre care scria James W. Sire, o depunere, la picioarele cititorilor, a unei poveri prea greu de purtat, pe umãrul fragil al conştiinţei, este pur şi simplu un mare semn de întrebare.
